Totul sta in atitudine...

In ultima vreme am tot intors pe toate partile aceasta idee de "succes" si ce inseamna un om de succes. Si am ajuns la concluzia ca succesul (ca si esecul de altfel) este o chestiune de atitudine!

Am citit undeva o fraza a lui Churchill care mi-a placut foarte mult si mi se pare foarte adevarata: "Success is the ability to go from one failure to another with no loss of enthusiasm".

Pentru ca pana la urma totul se rezuma la atitudinea pe care o avem in viata fata de obstacole, greseli, realizari, nerealizari etc.

De cele mai multe ori alegem calea simpla: sa ne lamentam, sa aratam cu degetul si sa nu ne asumam responsabilitatea propriei atitudini anti-succes (indiferent ca este succes in plan personal sau profesional). Si am vazut oameni cu potential extraordinar incorsetati in propriile limitari si fara tragerea de inima si curajul de a privi dincolo de gard si de a face eforturi de a-si depasi limitele.

Pana la urma pentru a obtine lucrurile extraordinare pe care ni le dorim in viata trebuie sa invetam sa ne bucuram de micile placeri ale vietii...pas cu pas. Trebuie sa ne schimbi atitudinea fata de ceea ce este imprejur: fata de oameni, fata de intamplari, fata de noi insine! Nu e usor...dar e bine! Si in atitudinea pe care o avem sta si succesul/esecul!

Am sesizat asa de-a lungul timpului ca noi, ca popor (nu stiu daca doar noi, poate mai sunt si altii) sau poate doar noi ca si generatie, avem o atitudine preponderent reactiva! Nu stiu daca se trage de la "Miorita", dar pentru noi "proactivitatea" este ceva de care ne ferim ca de dracu!

Suntem niste forme fara fond. Daca am putea avea totul perfect sub nasul nostru fara sa miscam un deget ar fi perfect. Cuvinte precum "responsabilitate" sau "gandire pe termen lung" cam lipseste din fondul nostru lexical, cel putin pentru jumatate din populatie. Noi ne dorim sa vina banu' fara sa muncim, sa vina la noi barbatul/femeia perfecta sa ne caute fara ca noi sa miscam un deget si sa ne accepte asa cum suntem fara ca noi sa ne schimbam/dezvoltam! Ne dorim relatii perfecte fara sa facem nici un efort, fara compromisuri, fara sa "muncim" sa cladim ceva. Iar daca nu e perfecta de la inceput nu merita implicare si sa descoperire a potentialului. Suntem atat de buni la judecti pripite si de suprafata. Este mai usor sa inchei decat sa repari. Daca pe parcurs apare cea mai mica neconcordanta, indiferent ce am cladit pana atunci, ne punem palma in dos punem punct si aia e - atat de simplu!

Vrem sa ne fie bine acum, in prezent din toate punctele de vedere. E normal pana la urma nu? Si daca nu ne e bine, ne lamentam si criticam! Nu ne gandim o clipa cum putem face sa fie bine pentru cei ce vor veni in viitor... Daca acum e rau hai sa vedem cum putem face ca maine sa fie bine. Vrem ca societatea sa se schimbe? cine sa o schimbe? extraterestrii? americanii? rusii? guvernul? Cine sa puna bazele viitorului mai bun daca nu noi care suntem acum in prezent aici? Cine ar trebui sa ne asigure succesul daca nu noi?

Cei care ar trebui sa asigure schimbul de generatii sunt "career oriented" si nu au timp de procreere. "Family mode" nu e compatibil cu "cariera/bani/masini de fite/libertate". Aud tot mai des replici stupide de genul "pentru ce sa fac un copil in lumea/tara asta?" Pai tocmai...ca sa o schimbe! Intre timp ne lamentam pe bloguri ca avem o tara de kko ca vorba aia, avem libertate de exprimare!

Ne este atat de simplu sa cautam exemple de civlizatie...dar nu stim sa le aplicam la noi. Sau nu vrem. Din pacate le gasim doar la altii; la noi nu suntem in stare sa identificam decat punctele negative! Si cu cat vom continua sa vedem partile negative in viata cu atat ne vom afunda mai rau in mocirla unui esec generalizat transmis din generatie in generatie.

Pana la urma totul e in atitudine...inclusiv succesul! Pe toate planurile.